Se spune că prima experiență nu se uită niciodată. Primul meu „delivery” a fost aducerea velierului Bavaria Cruiser 38 (din 2004) acum „Baby One” de la Kavala la Limanu. Velierul face acum parte din flota școlii all4boats.ro. O experiență plină de întâmplări și de încercări greu de anticipat atunci când am spus „da, vin”.

Cum ar fi dacă…

Trei au fost probabil momentele importante care m-au făcut, într-un final, să-mi urmez visul spre navigația de agrement. Pasiunea mi-a încolțit în minte din copilărie, când citind cărțile cu pirați și aventuri pe mare – într-o perioadă când nu prea aveai alt acces la informație – îmi imaginam adeseori „cum ar fi dacă…”. Îmi amintesc că aveam pe perete o hartă mare a globului, iar atunci când citeam ceva căutam  locul, insula, ruta despre care se povestea. Vorbesc de vârsta 8-12 ani.

La fel ca în cazul multora, cea mai puternică influență a avut-o filmul „Toate pânzele sus”, un film care mai mult decât oricare altul te făcea să visezi.

Nu am urmat din motive independente de mine Institutul de Marină sau vreun liceu de profil, fiind născut și crescut în București. Dar undeva acolo pasiunea a rămas.

Prin 2006, jurnalist auto fiind, discutam cu Florin Micu- publisher AutoExpert Media- la întoarcea de la o lansare internațională auto, că în România, deși o țară cu ceva tradiție navală și cu ieșire la mare, nu există nicio publicație dedicată acestui domeniu.  Erau anii când în România după intrarea în UE apăreau primii importatori de ambarcațiuni, începuseră regatele și în sfârșit, se făceau și primii pași mai concreți în navigația de agrement. Apăreau și saloanele nautice.

La puțin timp după aceea, în 2007, lua naștere prima revistă nautică română, YachtExpert, publicație care acum apare trimestrial și pe care o conduc din 2018.

A doua întâmplare este legată de un om foarte drag mie și pe care, dacă s-ar pune problema, l-aș urma până la capătul pământului, Valentin Ciurel.

Drumurile noastre s-au intersectat prima oară tot grație jurnalismului auto și al pilotajului sportiv. Astfel că la un moment dat, întorcându-ne cu avionul de la o lansare auto (sic!)  ne-am împărtășit unul altuia pasiunea pentru navigație. Nu a trecut mult timp și Vali a început această frumoasă aventură, fiind astăzi unul dintre cei mai buni și experimentați skipperi și profesori români.

Tot pe el l-am sunat prin toamna lui 2017 când dintr-un impuls de moment, după o discuție cu un prieten care tocmai se întorsese din prima sa experiență de vacanță pe un velier,  m-am hotărât să urmez cursurile unei școli de navigație. Au urmat cursurile SetSail, iar brevetul l-am obținut 2 luni mai târziu, dar încă nu aveam suficientă experiență  pe apă.

Mesajul

Practica de 24 de ore pe velier – în paranteză fie spus, primul velier pe care am urcat și cu care am navigat s-a numit Esperanța (se află și azi în flota școlii SetSail), și alte vreo două, trei ieșiri scurte –  nu au reprezentat cine știe ce experiență la începutul lui 2018.

Vorbisem însă cu Vali, despre posibilitatea de a-mi completa experiența într-un mod mult mai intens, prin participarea din 2018 în sezonul regulat de regate, reprezentat de Campionatul Național Offshore și Cupa României.

Obișnuit fiind cu o viață sportivă, din perioada raliurilor, știam că participarea într-o competiție reprezintă vârful de pregătire în orice domeniu, astfel că fără să ezit m-am înscris pe velierul Mojo (Beneteau First 40.7) sub culorile clubului cu același nume, experiență despre care am să vă povestesc cu o altă ocazie.

Cum sezonul competițional începe nu mai devreme de mai, între februarie și aprilie, de obicei marinarii fie sunt implicați în instruirea viitorilor skipperi, fie participă la ceea ce se numește generic „delivery”, respectiv transportul unor ambarcațiuni dintr-o marină în alta, o ocazie perfectă a naviga perioade îndelungate, de a-și verifica cunoștiințele de navigație, de a le perfecționa și de ce nu de a-și trăi visul fără „relaxarea” vacanței și fără stresul competiției.

„Mergi să aducem o barcă din Kavala?” a sunat invitația lui Vali. Decizia am luat-o pe loc, telefonic, deși nu știam exact ce presupune acest lucru. Era vroba de un velier model Bavaria 38. Am înțeles că suntem în total cinci, el fiind cel mai experimentat, proprietarii ambarcațiunii  Cristian Aldea și Daniel Savu și un prieten, Marius Popa.

Pregătirea

Prima lecție în ceea ce privește o livrare am avut-o încă de la plecarea din București. Toți, poate cu excepția lui Vali am luat mai multă mâncare decât ar fi fost nevoie poate pentru o lună, expediția fiind estimată a dura maxim cinci zile.

Îi sfătuiesc pe cei care pleacă împreună într-o astfel de încercare să se pună de la început de acord asupra a ceea ce vor mânca și mai ales cât. În plus, noi nu ne-am cunoscut dinainte, ceea ce iar nu este chiar în regulă. Dar așa a fost situația, mai ales că livrarea s-a tot amânat din condiții de vreme și alți factori administrativi.

„Nu aduce pe barcă nimic din ce nu ești dispus să împarți cu ceilalți” una dintre vorbele de duh ale lui Vali

Drumul până la Kavala a durat poate spre 7 ore, l-am făcut noaptea printr-o Bulgarie aproape pustie. Dimineața anunța o zi superbă, razele soarelui ne mângâiau pe deasupra celebrei cetăți care străjuiește orașul și face umbră marinei.

După botez s-a întețit și vântul

Eram spre final de aprilie. Când am ajuns dimineața în marină vremea era superbă. Am trecut la pregătirea bărcii, alimentarea tancurilor de apă și a rezervorului,  împărțirea pe cabine, descărcarea și organizarea proviziilor. Abia atunci am realizat cât de multe luasem, practic toate chesoanele și dulapurile s-au umplut, o cantitate însemnată de alimente și lichide rămânând pe dinafară, în salon. Toate acestea, precum și câteva formalități au luat mai bine de patru sau cinci ore.

Spre după-amiază vântul s-a întețit, iar grecii care până atunci fuseseră pe mare se grăbeau să-și adăpostească velierele în marină.

Un moment unic, chiar emoționant a fost reprezentat de „botezul” bărcii, noii proprietari Cristian Aldea și Daniel Savu au rebotezat barca cu numele „BabyOne”, Vali Ciurel fiind cel puțin „magistral” în specch-ul său care….până la urmă ne-a purtat noroc.

În sfârșit după aproape șase ore părăseam marina din Kavala, pe un vânt care bătea destul de tare dinspre Est, direcția în care fi fost ideal să mergem.

 

O primă parte dificilă

Pe o mare agitată și un vânt de peste 20 noduri Vali a decis să  ocolim insula Thassos pe la vest sperând ca mai târziu vântul să se lase și să ne permită să ne îndreptăm spre strâmtoarea Dardanele.

A fost o decizie înțeleaptă insula adăpostindu-ne  o bună bucată de drum. Discuțiile inițiale s-au centrat pe o navigație non-stop, echipajul fiind împărțit pe carturi de câte două persoane. Ne-am organizat astfel încât, în cockpit să fie permanent două persoane, una la timonă și una la supraveghere. Carturile urmând a fi de patru ore, câte două ore la timonă și două la supraveghere.

Și acum cred că aceasta este cea mai bună soluție pentru echipajele reduse, pentru că îți dă timp suficient de odihnă.

Aș mai face o singură completare, ideal ar fi ca membrii unui cart să împartă cabine diferite – în cazul nostru dormeam câte doi în fiecare cameră – și astfel, fiecare ar fi putut dormi de fapt singur. Un lucru de neprețuit pe barcă atunci când ești obosit și ai nevoie să te odihnești.

Din păcate ca orice lucru ideal această programare s-a dovedit utopică, după vreo două-trei ore, din cauza vremii trei dintre membrii echipajului au fost început să sufere de rău de mare sub o formă sau alta.

Dacă până la travers de Thassos am mers cu vreo 6,5 noduri, motor și genovez, pentru a stabiliza mai bine prova pe valuri, în dreptul insulei, mai eram pe punte doar eu și Vali.

Cum nu erau semne îmbucurătoare privind starea colegilor noștri, ne-am dat seama că vom avea de făcut cel puțin un cart dublu,  aproximativ opt ore.

Acum, de răul de mare nu scapă nimeni, toți suferim într-o formă sau alta de el. Personal nu am experimentat decît forme foarte ușoare, dar nici nu am o experiență prea vastă. Însă chiar și așa am început să deprind câteva mici trucuri care mă ajută să-l țin sub control.

Mai în glumă mai în serios, având și o noapte nedormită în spate am stabilit cu Vali să stăm pe punte pe rând. În dreptul insulei Thassos, Vali a stabilit cursul, urma să mergem direct spre strâmtoare printre insulele Limnos și Gokceada și s-a dus să se odihnească. Am rămas singur în cockpit la lăsarea serii cu un vânt destul de rece, senzația de frig fiind amplificată de viteza bărcii care a scăzut acum la 3,5-4 noduri după schimbarea de curs. Am mers astfel timp de câteva ore pe o mare agitată, dar cu un val mai mic, cu pilotul automat. Singurele momente mai pline de acțiune fiind când colegii ieșeau din cabină să-și verse „năduful” pe vreme, ideea de a pleca și zeii tuturor mărilor.

 

În jurul orei 3 dimineață vântul a s-a întărit din nou, iar valurile au crescut. Am hotărât că ar fi bine să acostăm undeva pentru a ne odihni, cel puțin eu chiar aveam nevoie de o pauză. L-am asistat însă pe Vali până spre 5 dimineață când în sfârșit am legat barca într-o frumoasă marină de la sud-vestul insulei Limnos, pe numele ei Mirina. Trecuseră exact 20 de ore de la plecare

Am adormit direct pe banca din marină, până să fie gata micul dejun, unul copios de altfel cu probabil, cea mai bună omletă cu cârnați pe care am mâncat-o până atunci.

În fapt aveam să aflu că „ingredientul” minune erau cârnații Radic Star, iar Marius un „chef” ideal.

Cum vremea pentru navigat era perfectă, toată lumea fresh, mai puțin eu și cum pierdusem câteva ore bune cu această acostare neprogramată am pornit mai departe spre Turcia. În sfârșit am prins câteva ore bune de somn, dar nu suficiente pentru o odihnă adevărată pentru că nu doream să pierd nimic din peisajul frumos cu apusul soarelui în mare.

O altă lecție utilă pe care am înțeles-o atunci, perioada de odihnă este importantă, iar dacă toți stau ziua pe punte pentru baia de soare, noaptea cine mai conduce barca? Orele de cart trebuie respectate.

 

Prima problemă

Am stat din nou câteva ore la la timonă, dar cu câteva mile înainte de intrarea în strâmtoare, motorul s-a oprit. La aceste „livrări” cel mai mult se merge la motor pentru că dacă nu ai vânt favorabil nu se justifică să mergi pe vele în altă direcție decât cea propusă. În sfârșit nu a fost nimic grav, până la urmă Cristi a reușit să descopere problema, sub forma unui dop dintr-un rest de silicon care a blocat admisia. Cu toate acestea, reparația a durat câteva ore bune, timp în care barca a mers ușor spre sud, vânt aproape zero, în ideea în care dacă nu reușim să o reparăm să încercăm să acostăm undeva, cel mai probabil în Bozcaada.

Una peste alta vreo patru ore am pierdut cu această problemă, timp în care am încercat să mă odihnesc, neavând altceva de făcut, fiind recunoscător coplegilor de echipaj că nu s-au lăsat până nu au rezolvat „pe apă” problema. Interesant este că după cele patru ore am ajuns în locul de unde am plecat. Bineînțeles că mi-a venit iar rândul la timonă.

Dardanele

Drumul prin strâmtoare a decurs fără incidente, deși eram obosiți. A fost interesant că am parcurs strâmtoarea pe parcurul întregii nopți, practic când s-a crăpat de ziuă intram în Marmara.

Fusese din nou un cart foarte lung, deși nu am fost singur pe punte, am stat la timonă cea mai mare parte a traversării. Spre dimineață aveam însă nevoie de odihnă.

A urmat ceea ce va deveni tradiționala omletă cu carnați Radic pentru că deși aveam foarte multe alte alimente și destul de variate, ouăle trebuiau mâncate primele, iar rezerva de cârnați era de 7 kg!

Am dormit câteva ore bune, după care am stat pe punte cu ceilalți. A fost cea mai frumoasă parte. Pe o mare liniștită de un albastru ireal am stat de vorbă, am glumit și am ajuns să ne cunoaștem mai bine. Și trebuie să vă spun că prieteniile care se leagă pe barcă, greu se mai desfac.

Am acostat în insula Marmara pentru alimentare. Am stat  câteva ore bune în marina Asmalikoy, aproape liberă, parcă uitată de lume și încremenită în timp. Dar am  profitat de ocazie pentru a ne dezmorți puțin prin marină și a curăța barca. Spre după-amiază am plecat spre Bosfor.

Totul era perfect, dar cum Murphy nu doarme după câteva ore, ghinionul ne lovește din nou: pilotul automat cedează. Nu s-a putut face nimic așa că din acel moment a trebui să conducem barca doar din timonă. Trecuseră exact 48 de ore de la plecarea din Kavala.

A fost o etapă lungă, iar pe măsură ce se apropia seara și urcam spre strâmtoare vremea s-a răcit. Spre finalul noptii ne-am apropiat de Bosfor, peisajul cu luminile Istanbulului de pe malurile celor două continente este ceva absolut fabulos. Nimeni nu a vrut să meargă în cabină, toți cinci stând ciorchine în cockpit pentru a face poze și a întipări practic pe retină imagini pe care știi că le vei avea pentru totdeauna. Recomand cu căldură oricărui marinar să traverseze Bosforul seara, este ceva ce nu se poate descrie în cuvinte.

Bosfor

Pentru vapoare există restricții de trafic, acesta alternând dinspre Marmara spre Marea Neagră și invers. Pentru veliere nu există nicio restricție așa că am pornit să traversăm strâmtoarea. Era în jurul orei 4 dimineața. Curentul era puternic, micul nostru velier înaintând destul de greu, în sfârșit am intrat și cum ceilalți au decis să meargă la culcare am rămas din nou la timona, de această dată fără ajutorul pilotului automat. Cum prinsesem probabil pauza dintre schimbul de culoare pentru ambarcațiunile mari am avut șansa unui parcurs aproape fără trafic. Știu că am stat pe partea estică a șenalului, cu un ochi la adâncimea apei și cu unul la trafic. A fost o traversare liniștită, la fel ca și în Dardanele pe durata întregii nopți.

Dimineața se întrezărea Marea Neagră și am avut pentru prima dată senzația că am ajuns acasă. Când să ieșim însă din strâmtoare, șalupa pazei de coastă turce ne interceptează.

Are loc abordarea, poliția de frontieră se urcă la bord. A fost în final un control de rutină (fiind și perioada primelor valuri de refugiați din Siria) care în final s-a terminat cordial.

Polițiștii turci au invocat faptul că am greșit tăind canalul (est-vest) pentru a scurta drumul, nerespectând astfel zona de separație a traficului. Dar fluxul de vapoare nu începuse încă. Oricum s-a terminat cu bine.

Marea Neagră – de murdărie

Mica aventură cu vameșii precum și faptul că ne-au obligat cumva să trecem înapoi pe estul șenalului ne-a făcut să pierdem ceva drum. Din fericire am prins o mare extrem de calmă, și o vreme superbă dar peripețiile nu se terminaseră…

După vreo trei ore,  barca agață ceva la elice. Vali și-a dat seama că am luat o pungă de plastic, probabil cel mai frecvent lucru care se putea întâmpla. Fiind în jur de ora 14.00 ne-am gândit că poate ar fi fost mai bine să „rezolvăm” cazul pe loc, altfel riscând să mergem cu 1 kn timp de foarte multe ore. Daniel, a tras ca să spun așa paiul scurt, și cu mult curaj s-a băgat sub barcă cu un cuțit și a tăiat punga. temperatura apei era de  13 grade Celsius, iar ca să vedem ce s-a întâmplat am legat de cange un iPhone  (este subacvatic – motiv pentru care de atunci am și eu un astfel de model) cu care am putut filma și observa care este problema.

Lecția pe care am învățat-o atunci: ar fi foarte bine să existe la bord un costum de neopren complet pentru situații neprevăzute ca aceasta. Pentru că problema cea mai mare a fost de fapt temperatura apei. Pe de altă parte trebuie să fii permanent pregătit să improvizezi. În larg nu prea ai la cine să apelezi.

Dar peripețiile nu s-au terminat, la câteva ore de la incident Cristi îl întreabă așa într-o doară pe Vali, „acum ce s-ar mai putea întâmpla?” iar Vali răspunde „cel mai rău ar fi să luam o rafie la elice!”. Vă imaginați că nu trec 20 de minute și barca începe să trepideze, iar viteza să scadă vertiginos.

Un sac de rafie se încolăcise pe axul elicei. Am reușit să filmăm cumva cu telefonul și ne-am dat seama că nu avem de data asta nimic de făcut. Fiind seară nici nu s-a mai pus problema ca cineva să intre în apă.

Ne-am decis să ne îndreptăm spre cea mai apropiată marină bulgărească și acolo să apelăm la un scafandru. Era pe înserat. După acest incident, viteza fiind mai mică, aproximativ 3 noduri, am decis să stăm pe rând în prova pentru a observa eventuale alte pericole. Personal am văzut pe rând saci de plastic care pluteau în imersie, 30-40 cm față de luciul apei, drugi de lemn, scaune de terasă, nenumărate bidoane de plastic și multe alte mizerii, ba chiar și câte un copac întreg.

În sfârșit, după lăsarea serii chiar și această activitate a devenit inutilă și am trecut în cockpit, la timonă. Unde am a stat din nou până spre trei dimineață când ne-am apropiat  Tsarevo, unde am și acostat în jur de ora 4 dimineață. Bulgarii amabili ne-au pus în contact cu un scafandru, care a venit pe la opt, iar cei 100 de euro au făcut minuni. Apucasem să dorm puțin, dar ar mai fi mers….mai ales că noaptea fusese destul de rece.

Limanu – destinația finală

Odată rezolvată și această operație am pornit spre țară, marina de destinație, Limanu. Nu ne-a mai perturbat nimic, dar parcă și avusesem destule pentru trei zile. Până la Mangalia am rulat fără incidente cu un vânt plăcut de nord-est potrivit pentru un motorsailing eficient.

16 ore a durat până la acostarea la celebra vamă „două dane” din  Mangalia, iar spre cinci dimineață legam barca la pontonul din Limanu.

Azi Baby One este o prezență constantă la evenimentele nautice din Mangalia și Limanu, fiind totodată nava școală și de agrement a școlii nautice All4boats. Cristi Aldea se ocupă în continuare de ea și ne-am propus ca atunci când timpul ne va permite să refacem traseul înapoi, cel puțin până în Turcia.

Pentru mine a fost o experiență inedită, cu multe învățăminte, cu momente care m-au făcut să-mi depășesc temeri și limite de rezistență. Nu a fost greu, dar a fost intens. Am învățat cât de important este ca skipperul să ofere încredere, ca oamenii să găsească soluții și să rezolve probleme. Să fii cumpătat atunci când faci provizii dacă nu vrei să ai carnați la fiecare masă, la un moment dat mâncam cârnați cu cremwursti. Dar mai ales să fii capabil să-ți depășești niște limite și să accepți că realitatea este cu bune și cu rele, că Murphy nu doarme și că până în final tot ceea ce contează este să trăiești momentul și să te bucuri de fiecare experiență și de oamenii cu care împarți 5 mp de barcă.